Societatea de cultura Macedo-Romana

Comunicatul Academiei Române, din 6 iunie 2005, ca răspuns la o solicitare a Camerei Deputaţilor

Comunicatul Academiei Române, din 6 iunie 2005, ca răspuns la o solicitare a Camerei Deputaţilor


6 Jun 2005

Academia Română a luat cunoștință cu surpriză de inițiativa unui grup de aromâni (armâni) din țara noastră de a se constitui într-o minoritate națională, distinctă români, ca popor armânu, cu o limbă proprie, armâna. Ne aflăm în fața unei diversiuni, izvorâte din interese mercantile ale unor cercuri din țară și din străinătate, ce ignoră adevărata istorie a acestei ramuri a romanității răsăritene și a dialectului aromân care, împreună cu cel dacoromân, cel meglenoromân și cel istroromân, formează limba română. Aceasta chestiune fundamentală a lingvisticii româneşti şi romanice a constituit, între altele, obiectul a doua sesiuni ştiinţifice, organizate în Aula Academiei Romane, la 31 octombrie 1994 şi la 28 ianuarie 2005: „Limba română şi varietăţile ei locale”, respectiv „Aromânii şi aromâna astăzi”. Aducem la cunoştinţa forurilor competente şi publicului larg că Academia Română, în deplin acord cu specialiştii de bună credinţă din ţară şi din străinătate, nu poate fi de acord cu o astfel de iniţiativă, din următoarele motive:
  1. Aromânii sunt o parte integrantă a poporului român, iar limba lor este româna, caracterizare dată de oamenii de ştiinţă români şi straini, din Evul Mediu şi până astăzi. Acestea sunt date istorice imposibil de schimbat, căci limba, argumentul de baza, pune în evidenţă acest lucru. Unitatea limbii române vorbite la nordul şi la sudul Dunării este atât de concludentă, încât se poate spune nu numai că aromâna (ca şi meglenoromâna şi istroromâna) şi dacoromâna sunt asemănătoare, ci că sunt chiar identice în trăsăturile lor fundamentale, constituite de-a lungul secolelor (cu unele excepţii în vocabular, cel mai sensibil la schimbări, în contactele cu alte limbi).
  2. Aromânii dinRomânia au venit de bună voie în această ţară, mai ales în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, tocmai pentru că s-au considerat români, spre a avea o patrie a lor, spre a nu se mai simţi nedreptăţiţi în locurile unde, de fapt, s-au născut şi unde sunt autohtoni. Prin marile personalităţi pe care le-au dat în România ei au îmbogăţit prin operele acestora patrimoniul cultural naţional românesc; absenţa lor din acest patrimoniu ar sărăci cultura românească, pe de o parte, iar pe de alta – aceste contribuţii nu şi-ar găsi locul în alte culturi. De aceea, a admite constituirea unei minorităţi aromâne ar fi cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a aromânilor.
  3. Academia Româna i-a considerat întotdeauna pe aromâni ca parte integrantă a acestui popor, fără deosebire de locul de origine. Încă de la constituirea Societăţii Literare Române (1866), devenite Societatea Academică Română (1867), fiecare provincie românească a avut – potrivit numărului de locuitori – 4, respectiv 3 sau 2 membri fondatori, între care şi doi aromâni: Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici (Cosacovici). De-a lungul anilor, alte mari valori ale vieţii publice, literelor, ştiinţelor şi artelor din rândurile aromânilor au fost primite în Academia Română: mitropolitul Andrei Şaguna, scriitorul şi filologul George Murnu, strălucit traducător al „Iliadei” şi „Odiseei”, lingvistul si folcloristul Pericle Papahagi, scriitorul si diplomatul Marcu Beza, lingvistul Theodor Capidan, autorul monografiilor fundamentale consacrate dialectelor aromân şi meglenoromân, unul din redactorii de baza ai Dicţionarului limbii române, scriitorul şi filologul Cezar Papacostea, istoricul literar Dumitru Caracostea, inginerul, specialist in astronautica, Elie Carafoli, pictorul Ion Pacea etc.
La aceasta ilustră galerie se cuvine a fi adăugaţi poetul şi omul politic Dimitrie Bolintineanu, lingvistul şi etnologul Tache Papahagi, autorul impunătorului Dicţionar al dialectului aromân, strălucitul actor Toma Caragiu şi numeroşi alţi reprezentanţi ai ştiinţei, culturii şi artelor din trecut şi de astăzi.
  1. În ţările de la sud de Dunăre, aromânii – ca şi meglenoromânii – reprezintă minorităţi naţionale autohtone, alături de popoarele majoritare, ce au constituit state naţionale, şi alături de alte minorităţi. Ei sunt acolo singurii vorbitori ai unei limbi romanice, printre alte limbi, toate neromanice.
Rezolvarea statutului lor politic şi cultural-lingvistic depinde de autorităţile din ţările respective şi de voinţa lor proprie, exprimată individual şi colectiv. În orice caz, aromânii din România nu pot fi minoritari printre români (aşa cum sunt minoritarii reali: maghiarii, ţiganii, sârbii, bulgarii, ucrainenii, slovacii, polonezii şi alţii).
  1. Specificul aromânilor din ţara noastră (tradiţii culturale, mod de viaţă, obiceiuri, port, folclor, proza şi poezie dialectală) poate fi şi este exprimat, cultivat şi păstrat fără ca aceşti români să fie consideraţi minoritate naţională, ceea ce nici nu sunt de fapt.
Cât priveşte participarea lor la viaţa social-politică a ţării, ei se bucură de aceleaşi drepturi ca şi toţi românii, ajungând unii – după cum se ştie – deputaţi, senatori şi miniştri. În concluzie, toţi aromânii nord- şi sud-dunăreni sunt români (armâni), cu specificul lor dialectal, folcloric şi etnografic, în cadrul generosului popor român, unul din cele mai numeroase şi mai puternice din Sud-Estul Europei. Cei care vor, azi, să se constituie într-o minoritate naţională aromână în interiorul României încalcă în mod flagrant datele reale ale istoriei şi, totodată, valorile noastre morale şi spirituale comune.  

Categorie: